Newsletter: Inscriere la Newsletter

informatii orice date, documente, obiecte sau activitati, indiferent de forma, suport, mod de exprimare sau de punere in circulatie.

mai multi termeni...

Alatura-te Echipei CPCS

Avem nevoie de tine!
Membru sau doar voluntar, te asteptam sa te implici in proiectele şi activităţile noastre!

Acceseaza o serie de resurse extrem de utile in studiul culturii de securitate.

Telefon:
0748 022 805
0722 306 591
Email
fbicon twicon

Organizaţii Internaţionale – Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.)

ONU

Organizaţia Naţiunilor Unite (organizaţie politică universală) este cea mai importantă organizaţie internaţională din lume. Fondată în 1945, după Al Doilea Război Mondial, are 193 de state membre.

ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi respectarea dreptului internaţional.

Sediul central al organizaţiei este situat în New York.

Cel de-al Doilea Război Mondial nu a avut ca rezultat un tratat de pace general, cauza a fost nivelul scăzut de solidaritate între aliaţi. Carta ONU a fost un substitut al unui tratat general de pace. Obiectivul – menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale.

În afara scopului fundamental, de a institui un nou sistem de securitate colectivă, Carta ONU menţionează în preambulul său trei finalităţi : respectul drepturilor funadamentale ale persoanei umane, respectul dreptului internaţional şi al dreptăţii de promovare a progresului social general într-un climat de libertate.

Societatea Naţiunilor, precursoarea ONU – Scurt istoric şi descriere

Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, care să faciliteze colaborarea dintre state în scopul menţinerii păcii, poate fi identificată în seria de conferinţe diplomatice internaţionale, ţinute în ultima parte a secolului XIX-lea şi prima parte a secolului XX. Impulsul pentru crearea unei organizaţii cu vocaţie universală a fost dat însă de dorinţa statelor de a coopera pentru a preveni repetarea primului război mondial.

În 1915 ia fiinţă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizaţie privată ale cărei principale idei, acceptate de preşedintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte”, privind organizarea păcii la sfârşitul războiului.

La o săptămână după deschiderea Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a constituit o comisie, a cărei conducere a revenit preşedintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina elaborării actului constituiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al acestui document, denumit Pactul Societăţii Naţiunilor, a fost aprobat în unanimitate şi a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920.

Cele mai importante ţeluri ale Societăţii Naţiunilor sunt legate de promovarea păcii şi prevenirea războiului.

Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D. Roosevelt, şi a fost folosită pentru prima dată în „Declaraţia Naţiunilor Unite” din ianuarie 1942, prin care reprezentanţii a 26 de naţiuni angajau guvernele lor să continue lupta împotriva Puterilor Axei. Ideea creării Organizaţiei Naţiunilor Unite este lansată de miniştrii de externe ai SUA (Cordell Hull), URSS (V. M. Molotov) şi Marii Britanii (Anthony Eden) şi ambasadorului Chinei în Uniunea Sovietică (Fao Ping-Sheung).

Conferinţa de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferinţa Naţiunilor Unite privind Organizaţia Internaţională”, şi-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu participarea reprezentanţilor a 50 de state. Lucrările Conferinţei, care au durat două luni, au fost consacrate elaborării Cartei ONU.

În termeni generali, Organizaţia Naţiunilor Unite poate fi definită ca o organizaţie cu vocaţie universală, atât în ceea ce priveşte entităţile sale – state suverane – cât şi domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

ONU nu este o organizaţie supranaţională, nu are competenţele unui guvern mondial, ci reprezintă o organizaţie de state suverane, funcţionând ca „un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor prin atingerea unor scopuri şi obiective comune” .

Scopul si sarcinile ONU

Scopurile pentru care a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite şi pentru realizarea cărora acţionează statele membre şi organizaţia ca atare sunt înscrise în primul articol al Cartei.

Primul şi cel mai important dintre acestea este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Aliniatul întâi al aceluiaşi articol indică şi căile utilizării acestui obiectiv: a.) prin măsuri colective pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi prin reprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii; b.) prin aplanarea şi soluţionarea diferendelor sau a situaţiilor cu caracter internaţional care pot duce la o încălcare a păcii, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional.

În al doilea rând, după menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Carta subliniază, ca scop al Organizaţiei, realizarea cooperării internaţionale în domeniul economic şi social. Pentru atingerea acestui obiectiv, ca şi în cazul menţinerii păcii şi securităţii globale, Carta conţine prevederi precise privind atribuţiile organelor sau organizaţiilor din sistemul său, în sarcina cărora cade realizarea acestui obiectiv.

Un al treilea obiectiv al ONU, consfiinţit în articolul 1 al Cartei, este realizarea cooperării internaţionale pentru promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Potrivit Cartei, principalele responsabilităţi pentru promovarea drepturilor omului sunt încredinţate Adunării Generale şi Consiliului Economic şi Social.

Un alt obiectiv al ONU constă în dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni. Carta stabileşte un set de principii în baza cărora vor acţiona, pentru înfăptuirea scopurilor consacrate, atât Organizaţia, cât şi statele membre.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată şi adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., la 10 decembrie 1948, este primul document cu vocaţie universală în acest domeniu şi stabileşte o concepţie unitară a comunităţii internaţionale despre drepturile şi libertăţile omului, deschizând calea spre un sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului.

După 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în acest domeniu peste 60 de convenţii şi declaraţii prin care s-a avut în vedere şi instituirea unor mecanisme specifice de protecţie a acestor drepturi.

După cum enunţă prima propoziţie a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, respectarea drepturilor omului şi a demnităţii umane reprezintă „fundamentul libertăii, justiţiei şi păcii în lume” şi a fost proclamată ca un „ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi naţiunile” în ceea ce priveşte respectul faţă de drepturile omului.

Ea face referire la numeroase drepturi - civile, politice, ecomomice, culturale şi sociale – la care oamenii de pretutindeni sunt îndreptăţiţi.

Structura ONU – Adunarea Generală a Naţiunilor Unite

Carta Naţiunilor Unite indică următoarele şase organe principale ale ONU: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul General.

Cele şase organe enumerate, deşi calificate toate ca principale, se află totuşi, din punct de vedere al independenţei şi puterii pe care o exercită, în situaţii diferite.

Adunarea Generală, în care sunt reprezentate toate statele membre, ca entităţi egale, este organul care dispune de cele mai largi competenţe.

Aceasta ocupă o poziţie centrală în cadrul Organizaţiei, nu numai datorită funcţiilor şi puterilor sale politice, dar şi pentru competenţele sale administrativ-financiare şi rolul în stabilirea structurării altor organe.

Două dintre organele principale ale ONUConsiliul Economic şi Social (ECOSOC) şi Consiliul de Tutelă – sunt plasate sub autoritatea Adunării Generale.

Pe de altă parte, competenţele Consiliului de Securitate în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale sunt ferite de orice interferenţă din partea altor organe ONU, inclusiv Adunarea Generală.

În sistemul Naţiunilor Unite, Adunarea Generală este organ principal, ocupând o poziţie centrală. Prin poziţie şi alcătuire, Adunarea Generală are o vocaţie universală; în genere, aceasta poate discuta orice probleme sau chestiuni la care se referă Carta sau care privesc puterile şi funcţiile oricărui organ al Naţiunilor Unite şi poate face recomandări membrilor O.N.U. sau Consiliului de Securitate în orice chestiuni similare.

Principial, conform Cartei şi altor acte constitutive, acţiunile Adunării Generale în domeniul reglementării paşnice, la fel ca şi cele ale Consiliului de Securitate, înscriindu-se în cadrul diplomaţiei multilaterale, nu au forţă juridică obligatorie, ci numai valoare moral-politică. În acest sens, funcţiile şi puterile Adunării Generale au numai un caracter deliberativ şi de recomandare.

Structura ONU – Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite

Autorii Cartei ONU au rezervat Consiliului de Securitate un loc aparte în sistemul instituţional al organizaţiei, ca organ cu compunere restrânsă, investit cu răspunderea principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (art. 24).

Pentru realizarea acestei răspunderi, Carta conferă Consiliului de Securitate puteri speciale de decizie şi de acţiune în prevenirea şi rezolvarea conflictelor internaţionale, iar statele membre ONU „acceptă să execute hotărârile Consiliului de Securitate”, luate în conformitate cu dispoziţiile Cartei (art.25).

Poziţia şi rolul deosebit rezervate acestui organ în structura organizaţiei mondiale sunt relevate de compunerea acestuia, funcţionarea, sistemul decizional şi competenţele ce le exercită.

Destinat să facă faţă, prin „acţiuni rapide şi eficace”, unor situaţii conflictuale, alcătuirea acestui organ, în viziunea fondatorilor ONU trebuia să răspundă unei duble cerinţe: pe de o parte, să se limiteze la un număr restrâns de membri, iar pe de altă parte, să aibă în compunerea sa, obligatoriu şi permanent, marile puteri aliate în cel de-al doilea război mondial, cooperarea acestora fiind considerată o principală garanţie a menţinerii păcii şi securităţii în perioada postbelică.

Ca atare, conform Cartei, Consiliul de Securitate cuprinde două categorii de membrii: permanenţi şi nepermanenţi.

Iniţial, Consiliul cuprindea unsprezece membri: cinci membri permanenţi, numiţi prin CartăRepublica China, Franţa, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii – şi şase membri nepermanenţi. Ca urmare a unui amendament adus Cartei în 1963 (intrat în vigoare la sfârşitul anului 1965), numărul membrilor nepermanenţi a fost sporit la zece , Consiliul fiind compus, după 1965, din cincisprezece membri.

Competenţele Consiliului de Securitate a Naţiunilor Unite sunt exprimate în temeiul art. 24 al Cartei, care conferă acestuia răspunderea principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, competenţele în cauză urmărind prevenirea izbucnirii unor conflicte, intervenţia, dacă este cazul, pentru a le pune capăt şi, în general, dezamorsarea crizelor internaţionale.

În acest cadru, atribuţiile Consiliului sunt grupate, de Carta ONU, în trei capitole distincte:

  • Capitolul VI – atribuţii în soluţionarea în soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;
  • Capitolul VII – atribuţii în cazul unor „ameninţări împotriva păcii”, „încălcări ale păcii” şi „acte de opresiune”, care impun măsuri de constrângere, fără folosirea forţei urmate, dacă este cazul, de folosirea acesteia;
  • Capitolul VIII – atribuţii în raporturile dintre ONU şi organizaţii ori acorduri regionale, având ca obiect menţinerea păcii şi securităţii într-o anumită zonă geografică.

În domeniul soluţionării paşnice a diferendelor, Consiliul poate:

  • să invite părţile la un diferend să îl soluţioneze printr-unul din mijloacele menţionate la art. 33 („tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, prin recurgere la organisme sau acorduri regionale, ori prin alte mijloace paşnice, la alegerea părţilor”);
  • să dispună o anchetă asupra unui diferend sau a unei situaţii, care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend; concluziile anchetei, întreprinsă de un organ subsidiar al Consiliului, de o comisie formată din reprezentanţi ai statelor ori personalităţi independente, constituie o primă etapă în stabilirea poziţiei Consiliului asupra diferendului a cărui natură urmează să o determine;
  • să recomande părţilor la diferend, procedura sau metoda de soluţionare, tinând seama de natura diferendului, ori, la cererea acestora, să le recomande soluţii concrete;

În cazurile în care Consiliul constată existenţa unor situaţii calificate drept ameninţare împotriva păcii, încălcare a păcii sau act de agresiune, Consiliul de Securitate al ONU, în temeiul Cartei, este autorizat să adopte rezoluţii cu valoare obligatorie, prin care dispune măsuri, mergând uneori până la utilizarea forţei armate.

Sructura ONU – Celelalte structuri ale ONU şi organizaţiile speciale

  • Consiliului Economic şi Social îi sunt subordonate multe din organizaţiile speciale.
  • Consiliul de Tutelă şi-a suspendat momentan activitatea.
  • Curtea Internaţională de Justiţie decide dispute internaţionale (se află la Haga).
  • Secretariatul Naţiunilor Unite: cea mai mare funcţie administrativă este cea de Secretar General al ONU – Ban Ki Moon.

Din organizaţiile speciale ale ONU fac parte:

  • Centrul Naţiunilor Unite pentru Aşezări Umane;
  • Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF);
  • Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare;
  • Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD);
  • Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (PNUE);
  • Programul Internaţional al Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Consumului de Droguri;
  • Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi;
  • Operaţiunile ONU de Menţinere a Păcii;
  • Fondul ONU pentru Activităţi în Domeniul Populaţiei;
  • Agenţia pentru Refugiaţii Palestieni;
  • ONU lucrează cu următoarele organizaţii autonome: UNESCO, BIRD, FMI şi altele.

Bibliografie Studiata:
CONSTANTIN, Valentin, Drept internaţional public, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2004;
MIGA-BEŞTELIU, Raluca, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura Beck, Bucureşti, 2006;
GUZZINI, Stefano, Realism şi relaţii internaţionale, Editura Institutul European, Iaşi, 2000;

Alte Articole

Mai multe materiale

RealStudio RoHost Real Project Solutions Fudoshin Martial Arts Editura Tritonic Tiger Protector